 |
| Biserica |
| Scopul |
| Contact |
| Rugaciune |
| Poezia de azi |
| Marturie |
| Predica |
| Proiect misionar |
| Program |
| Marturisirea de credinta |
| Album Poze |
| Rubrica |
| Wallpapers |
| Muzica |
| Biblioteca |
| Activitate |
| Linkuri |
| Sanatate |
| Carte |
 |
 |
||
|
Sa tram, ca an timl z, an chefi ai an beaiiau an ci ai an fapte de aineau an cerrii an pizma. n ci mdbmdt (mai mult) Mărturii
Cum l-am primit pe Domnul Isus în inima mea? Totul a început acum 7 ani, când am fost învoit din spital, după o lună de internare, ca să merg acasă pentru a-mi revedea familia. După aceea trebuia să mă reîntorc deoarece eram sub tratament. În timp ce mergeam cu soţia spre casă, ne-am oprit la o familie de credincioşi, pocăiţi, originari din Elveţia, care şi-au cumpărat o casă pe strada noastră. Aceştia doreau să deschidă un orfelinat pentru copiii părăsiţi din spital şi copii a căror părinţi erau foarte săraci, neputând să-i îngrijească, deoarece statul nu-i ajuta cu nimic. Această familie ne dădea nouă, scutece pentru fetiţa noastră, Adriana, mobilizată la pat din naştere. În acea casă de creştini baptişti din Elveţia, avea loc în ziua respectivă o oră de rugăciune cu mai mulţi credincioşi din Arad şi Vişeu, printre care erau invitaţi mai mulţi cunoscuţi de pe strada mea. Rămas şi eu la acea frumoasă adunare pentru rugăciune, auzind cântările, rugăciunile acelor creştini – zişi pocăiţi - am primit o dragoste pentru ei, văzându-le sinceritatea şi credinţa lor. Până în acel moment în care i-am cunoscut personal la acea strângere de rugăciune, eu îi vorbeam de rău şi râdeam de ei. Dar la respectiva adunare din casa lor, unde s-au rugat şi l-au slăvit pe Dumnezeu cu cele mai frumoase cântări şi la care mă aflam şi eu şi soţia mea, am simţit nevoia să-mi deschid sufletul acelor aşa zişi - pocăiţi - , unii dintre ei fiind misionari din Arad şi care propovăduiau Evanghelia Domnului Isus. Astfel, am început să le spun prin ce greutăţi şi necazuri trec şi cât de rău mă comport cu părinţii şi fraţii mei. Am cerut sfatul lor, ca să văd ce pot face pentru a putea opri prigoana pe care o abăteam asupra celor dragi mie, din familia mea şi a vecinilor mei dintre cei mai răi. Sfatul pe care l-am primit de la ei a fost un sfat minunat, pe care nu-l voi uita niciodată: să mă rog lui Dumnezeu, ca unui tată, şi să-i cer Lui ajutorul ca să mă scape de toate, pentru că lumea şi oamenii nu mă pot ajuta cu nimic. Am fost îndemnat să citesc Biblia şi să meditez asupra Cuvântului lui Dumnezeu cerând înţelepciune de la El, pentru a mă lumina şi a mă face să-L înţeleg. După ce m-am rugat lui Dumnezeu şi am început să citesc Biblia, am simţit nevoia să-i caut pe acei misionari creştini ca să mă mai îndrume şi să mă mai înveţe despre Dumnezeu, părându-mi rău că înainte îi judecasem fără să-i fi cunoscut. După ce a fost cumpărată o casă şi apoi transformată în locaş de închinare, la inaugurarea ei am fost chemat şi eu de către Teodor Groza, misionar venit de la Biserica Baptistă “Speranţa” din Arad. Am primit deci acea invitaţie şi am participat la frumoasa deschidere a unei noi biserici creştine din localitatea mea natală, Vişeu de Sus. După inaugurarea bisericii, am fost din nou invitat la o săptămână de evanghelizare, unde avea să fie rugăciune în fiecare seară. În timpul acestei săptămâni speciale a Bisericii Creştine Baptiste din strada Bogdan-Vodă, nr. 36, unde Cuvântul lui Dumnezeu a fost predicat de către păstori din toată ţara şi din America, am avut minunata senzaţie de chemare divină din partea Domnului Isus. Acolo a avut loc întâlnirea mea cu El, chemându-L să intre în inima mea prin rugăciune; îndrumându-mă în acest sens păstorul bisericii şi un păstor din Bistriţa, care predicase în aceea seară Evanghelia. După ce L-am primit pe Isus Hristros ca Domn şi Mântuitor personal, am simţit în inima mea o mare uşurare, an simţit că viaţa mea se schimbă. Nu mai eram stresat şi nervos căutând să mă împac cu părinţii, fraţii, vecinii, prietenii şi colegii mei de muncă (deoarece tuturor le greşisem într-un fel sau altul). Am lăsat anturajul care era format din prietenii mei de pahar, am lăsat bancurile şi glumele proaste, nu am mai ascultat de sfaturile rele şi greşite ale foştilor mei prieteni şi colegi de muncă. Am început, în schimb, să citesc în fiecare zi Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu, unde Domnul Isus mi-a descoperit de la început tainele Lui, regăsindu-mă foarte des pe paginile Sfintei Scripturi. Cu bucurie mărturisesc că de când L-am primit pe Isus ca Domn al meu şi Mântuitor personal, am fost vindecat de toate bolile care le-am avut în trupul şi sufletul meu. Deşi la început lucrurile mergeau foarte prost, în ceea ce priveşte familia - deoarece mă certau şi judecau, că i-am făcut de râsul lumii, ( chiar preotul l-a vorbit de rău pe tata deoarece mă lăsase să mă pocăiesc) - astăzi, Dumnezeu a lucrat în chip minunat şi ei au înţeles că eu am făcut un pas mare, schimbându-mi viaţa înspre bine, fiind curioşi de fiecare dată când îmi îndrept paşii spre adunarea noastră. Sunt fericit că Domnul Isus m-a luat în braţul său atotputernic, scoţându-mă din groapa pieirii, din întunericul păcatului şi aducându-mă la lumina Sa, cea dătătoare de viaţă şi binecuvântată. Mă simt ca cel mai bogat om din lume deoarece Îl am pe Isus ca Domn şi Mântuitor personal. Mai mare fericire nu am găsit în nimeni decât numai în El - SLĂVIT SĂ-I FIE NUMELE ÎN VECI! Numai în Isus am găsit pace, linişte, îndrumare, călăuzire şi multe bucurii. Am nespusă bucurie că prin Isus am găsit un locaş de rugăciune şi de întâlnire cu El, unde sunt înconjurat de fraţi şi surori cu care pot să-L laud prin cântări, şi să mă închin Lui. Ca îndemn pentru cei ce sunt gata să asculte de Cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură şi să-L cunoască pe Isus cel înviat din morţi, care este viu în veci, le spun să nu mai amâne nici un minut când simt chemarea Lui, să nu se lase sub influenţa emoţiilor. Azi, când auzi chemarea Domnului, să nu mai stai pe gânduri, ci să-L chemi în inima ta, prin rugăciune ca Domn şi Mântuitor. Să vă ajute Dumnezeu să faceţi acel pas către El. Eu îi mulţumesc Domnului, că mi-a făcut cunoscut prin Cuvântul Său, scopul cu care m-a creat pe acest pământ, care este rolul meu în viaţă, şi cum pot să-l slujesc pe El. Gheorghe Andreica M-am
născut pe 20 iunie, aşa ar trebui să spun acum, cu toate că pe certificatul
meu de naştere scrie 29 august 1958. Dar eu, omul care simt acum, m-am
născut a doua oară pe 20 iunie când am fost botezată în numele
Domnului în Biserica ,,Speranţa'' Vişeu de Sus, după ani de rătăcire
în căutarea liniştii sufleteşti, după ani în care mi-am înecat
supărările de multe ori în alchool, mi-am potolit nervii, ziceam eu,
în pachetele de ţigări, mai cu seamă în anul 1999 cand mi-am
pierdut soţul.
Numele meu este Ioana, am 16 ani şi
sunt originară din Baia Mare. Am crescut
la Casa de copii din Vişeu de
Sus, jud. MM. Pentru mine trecutul
ţine de Casa de copii, acolo am
trăit 8 ani, cu puţine bucurii şi multă
tristeţe. Tatăl meu a murit când
eu aveam 5 ani, şi în aceea
vreme nu ştiam ce este moartea şi
nu realizam faptul că dacă el a
fost despărţit de Dumnezeu, îl aşteaptă
o veşnicie de durere. Acum ştiu că
nu îl mai pot ajuta cu nimic.
Mama a rămas singură şi neajutorată,
marginalizată chiar de proprii părinţi. Fiind
tânără şi influenţată de multă lume,
în mod negativ, a decis să mă dea
pe mine, împreună cu cei doi fraţi
ai mei, la Casa de copii. De aici,
pentru mine, viaţa a însemnat un
lung şir de dureri şi chinuri. În
prima seară, când am ajuns din
Baia Mare în Vişeu, la orfelinat, în
timp ce toţi copii dormeau, eu plângeam
şi o strigam pe mama, care nu mai
venea, şi nu a mai venit deloc,
decât după un timp îndelungat.
Acum ştiu de ce Dumnezeu a vrut
să ajung tocmai de la Baia Mare
la Vişeu; deoarece aici a pregătit întâlnirea
mea cu El.
Nu
pot spune că nu era bine la orfelinat;
eram copii mulţi, aveam cu cine să
mă joc, făceam tot felul de năzdrăvănii,
şi multe alte lucruri. Erau bucurii
pentru o clipă. Crescând puţin mai
mare am început să o învinuiesc
pe mama pentru că m-a lipsit de
o copilărie fericită şi de dreptul
de a avea un cămin. Am început
să cred că nimeni nu mă iubeşte,
că Dumnezeu nu există şi chiar dacă
există, El vrea să-mi facă numai rău.
Pe zi ce trecea, inima mea, era
tot mai amară, în mine se forma
ceva, un gol imens, care creştea, creştea,
mereu, zi de zi. Am încercat
să-mi umplu acest gol citind. Alţii încearcă
să şi-l umple prin băutură, prin droguri
prin gesturi necontrolate, etc. Dar golul
din inima mea avea forma lui Dumnezeu,
El era capacul golului, şi eu nu
ştiam lucrul acesta. Citeam, filozofam,
iar educatorii se întrebau ce este
cu mine. Eram în stare să judec
o problemă destul de matur, deşi eram
mică. Colegii, şi în special sora mea,
spuneau că sunt nebună, că nu mai
ştiu să vorbesc ca oamenii normali.
După un timp am văzut că nici
o carte nu putea să-mi umple golul
din inimă, ci din contră îmi dădeau
tot mai multe semne de întrebări,
la care eu nu aveam răspuns. Atunci
m-am săturat de tot; de citit, de
învăţat, şi de a încerca să
gândesc mai matur decât îmi
permitea vârsta. Aceasta era o deşertăciune,
după cum spune Eclesiastul.
Asupra mea veneau mereu probleme; eram foarte complexată. Dacă cineva se uita puţin mai ciudat la mine sau îmi vorbea pe un ton mai deosebit sau făcea o glumă pe seama mea, simţeam că mă urăşte, că bârfeşte despre mine şi că îmi vrea răul. Atunci diavolul mi-a pus un alt gând în inimă, şi mi-a şoptit: ,, De ce te laşi ca alţii să te calce în picioare, arată-le tu cine eşti !'' Aceasta este o altă perioadă în viaţa mea, în care am început să-mi fac dreptate cu forţa. Dacă nu-mi convenea ceva, comentam la adresa educatorilor, mă certam din orice cu copii din orfelinat, iar dacă mă spuneau educatoarei îi băteam. Am văzut că şi lucrul acesta mă izola şi mai mult de lumea, care vroiam să mă iubească. Din contră lumea se uita la mine şi mai ciudat decât înainte şi atunci m-am oprit din acest lucru, deoarece eram slăbită psihic, eram cu moralul la pământ, doream să mor, să scap de această viaţă mizerabilă. Şi lucrul acesta, a fost de fapt, o altă deşertăciune.
Am
avut de multe ori gânduri sinucigaşe,
crezând că aşa voi scăpa de
toate problemele. Dumnezeu m-a pus de
multe ori faţă în faţă cu moartea,
dar m-a ocrotit de fiecare dată.
După aceste lucruri strigam la Dumnezeu,
de ce nu mi-a luat viaţa şi
de ce mă lasă să mă chinui în
continuare. În toate aceste lucruri El
m-a ocrotit, pentru a-mi pregăti întâlnirea
mea cu El, iar acum îi mulţumesc
că a avut milă de mine, şi nu
m-a lăsat în ghiarele lui satan.
De Crăciun se obişnuia ca Biserica baptistă din localitate, să ne aducă cadouri. Când vorbea fratele Teodor, îmi plăcea, cuvintele din Biblie dezgheţau inima mea de piatră, iar golul din inima mea, parcă începea să se umple. Apoi am vorbit cu câteva colege de la orfelinat, zicându-le: ,,Haideţi să mergem să vedem cum este la ei dacă tot ne-au adus ceva frumos !" Astfel am început să merg la Biserică, să-mi placă şi să doresc să mă schimb. Am început să spun colegelor de cameră ceea ce auzeam la Biserică, despre Isus; am început să citesc Noul Testament; iar pentru ca cei din jurul meu să vadă practic schimbarea care începuse în mine, acceptam ca acei copii pe care eu îi băteam şi cărora le luam mâncarea, acceptam ca ei să-şi bată joc de mine. Şi întotdeauna când mi se întâmplau aceste lucruri, mă încurajam spunându-mi că Isus a suferit mult mai mult pentru mine, pe Golgota, şi că eu sufăr puţin, foarte puţin, din chinul Lui. Acum îmi amintesc de versetul care spune că suferinţele din această viaţă nu merită să fie puse alături de slava viitoare. După un timp însă, din mai multe motive, şi din dorinţa de a rămâne în religia în care m-am născut, nu am mai mers la Biserica baptistă, ci la cea tradiţională. Am mers un timp îndelungat, nelipsind de la nici o slujbă, însă simţeam că fiinţa mea se întoarce la vechea Ioana, la cea chinuită şi deznădăjduită. Acum tânjeam, după dragostea pe care o simţeam în Biserica baptistă, după salutul „Pace”, după mesajul curat al Evangheliei, pe care să îl pot înţelege. Aveam nevoie din nou, de un Isus viu. Neinteresându-mă, că educatorii nu-mi dădeau voie să merg la o biserică „pocăită”, mergeam de câte ori puteam. Văzând că pe mine nu mă pot opri în a merge la Biserică, făceau tot ce puteau ca măcar să nu iau alţi copii cu mine. Eram la sfârşitul clasei a 8-a, şi mă aştepta un examen de capacitate. În această perioadă, am început să mă rog mult lui Dumnezeu şi să-i cer să mă ajute să-mi iau examenul de capacitate. Ştiam versetul care spune „ ... puneţi-Mă la încercare...”. Mă rugam mult, şi începusem să mă încred din ce în ce mai mult în braţul Lui, ajungând la convingerea că El poate totul. Mi-am luat examenul de capacitate şi plângeam de fericire că El m-a ascultat. În acest
timp, la Biserică era botezul a două surori,
şi am mers să văd cum este
un botez la pocăiţi. Pastorul care
a predicat Cuvântul, m-a făcut aşa de
bine să-mi dau seama de starea de
păcat în care mă aflam, şi că
acel gol din inima mea nu se
poate umplea decât cu Dumnezeu. Când
am înţeles dragostea lui Dumnezeu pentru
mine, suferinţele, chinurile, batjocurile şi
umilinţele prin care a trecut de dragul
meu, pentru ca eu să nu fiu nevoită
să trec prin ele, nu am putut să-mi
ţin ochii închişi la acea imagine
cutremurătoare de pe Calvar, şi viaţa mea
să rămână aceeaşi, să nu mă schimb.
Am înţeles mesajul Evangheliei, iar
când pastorul a făcut invitaţia de a
ridica mâna sus, a celor ce îl
acceptă pe Isus în inimile lor
ca Domn şi Mântuitor, în acel
moment, cu ochii în lacrimi, cu
inima frântă, şi totodată, cu o
bucurie şi cu o pace de nendescris,
am ridicat mâna, acceptându-L pe Isus
în viaţa mea; fără a-mi fi ruşine de
ceea ce vor spune cei din jurul
meu. Din acel moment Dumnezeu a invadat viaţa mea, şi am început să-L văd în orice lucru: în soare, în ploaie, în furtună, în apă, în munţi, în sentimente, în omul care recită sau cântă pentru Dumnezeu, în tot ceea ce mă înconjoară. De atunci Dumnezeu mă binecuvântează zi de zi, cu lucruri minunate, dar mai mult decât atât, cu pacea pe care nu am avut-o niciodată şi după care tânjeam, cu viaţa veşnică, cu gândul frumos şi încredinţarea că Dumnezeu mi-a iertat toate păcatele, că trecutul meu este alb, imaculat. Viaţa, înseamnă de acum încolo viitor, de prezent se ocupă Dumnezeu. Vreau să-I mulţumesc, plină de recunoştinţă că, dintr-o orfană m-a făcut fiica Celui mai mare împărat, şi că s-a îngrijit ca şi pe acest pământ să am o familie, formată din toţi copii Lui. Mai mult, Dumnezeu, a aranjat lucrurile în aşa fel, încât, acum, locuiesc la familia pastorului, iar această familie m-a ajutat să uit chinurile prin care am trecut, şi să le privesc ca pe un vis urât.
'' Doamne, Dumnezeule, multe sunt minunile şi planurile Tale pentru mine; nimeni nu se poate asemăna cu Tine. Aş vrea să le vestesc şi să le trâmbiţez, dar numărul lor este prea mare ca să le povestesc. '' Psalmul 40:5 AMINDestinul tău, e să învingi! Mă numesc Daniela, şi doresc să vă spun, cum am ajuns să am o viaţă nouă. Este vorba despre o viaţă pe care o câştigi prin credinţă, nu este o glumă, existenţa acestei vieţi noi o mărturisesc milioane de oameni, din trecut şi prezent, o viaţă câştigată prin sângele Domnului Isus. Despre această viaţă vreau să vă vorbesc în rândurile care urmează. Sunt un om ca oricare, am mers la şcoală, şi aproape în orice loc, excepţie făcând biserica. Prima dată când am mers la o biserică a fost la vârsta de doisprezece ani. Am fost să mă spovedesc, dar şi această spovedanie sa ales cu nişte înjurături, nu pe care le-am rostit eu ci cei care mă însoţeau pe mine. M-am înscris la Clubul Elevilor, pentru că întotdeauna mi-a plăcut muzica. Au fost vremuri frumoase, spectacol, aplauze, premii, etc…. După primul spectacol, în Vişeu, am fost tare nemulţumită, pentru că nu am primit premiul pe care credeam că-l merit. Am terminat-o cu muzica pentru un timp. M-am trezit cu nişte musafiri într-o zi, nu pentru că îi invitasem eu, ci pentru că tatăl meu îi întâlnise pe drum. Ei ne vorbeau foarte frumos despre Paradisul ce va fi pe pământ. Cred că eu aşteptam ceva mai mult decât acest Paradis, pentru că inima mea tânjea după ceva mai mult. Am primit un afiş ca să-l punem acasă în geam ( locuiesc în centru, şi oamenii pot primi o informaţie mai repede), era o invitaţie la o evanghelizare. Mie îmi era ruşine să pun acel afiş în geam aşa că l-am luat jos. Am plecat în parc cu prietenele mele, deoarece părinţii mei au promis că mergem toată familia la această evanghelizare şi eu nu vroiam să merg cu ei. Dar n-a fost să scap, pentru că părinţii mei au trecut pe acolo şi m-au luat. Când am intrat în acea adunare, şi când am auzit cum se roagă şi cântă, am început să râd în hohote, gândindu-mă la ce m-au adus părinţii şi la pocăiţii ăştia. Am început să merg la biserica ortodoxă, ortodoxă fiind, şi seara mergeam la Creştinii după-Evanghelie. Am continuat să merg şi la cei care mi-au prezentat Paradisul, aceştia fiind Martorii lui Iehova. Viaţa mea a început să ia o întorsătură ne-aşteptată, învârtindu-mă în jurul unor biserici. M-am gândit că am devenit prea religioasă, aşa că am renunţat să mai merg la biserică, deşii în inima mea aveam un gol, o nemulţumire, ceva care lipseşte, şi mă gândeam că poate, Dumnezeu. Am început să merg la discotecă, cu prietenele mele, de cele mai multe ori ele îmi plăteau biletul doar ca să merg. M-am săturat şi de discotecă, pentru că sa lăsat cu o mare bătaie în urma sunui dans, ( am dansat cu un băiat, şi în timp ce dansam cu el, am fost stropită cu bere. Acesta a început să lovească în jurul lui, şi sa lăsat cu un mare scandal ). A trecut un timp, a fost o pauză de câteva luni de zile, şi într-un fel ştiam că trebuie să merg la o biserică, aşa că am ales biserica ortotoxă. În Duminica care urma, am mers la biserica ortodoxă, am îngenuncheat, şi ceea ce-mi plăcea în acea biserică era că, deasupra tuturor sfinţilor era un triunghi în care se afla un ochi. Când priveam acel ochi, ştiam că există ceva care este deasupra lui. Ceva, sau Cineva, care poate să vadă în interiorul omului, ceva ce poate să umple golul ce era în sufletul meu. În acea zi m- am plecat pe genunchi, şi am spus: Doamne te rog, să-mi umpli acel gol din inima mea, pune Tu acel ceva ce îmi lipseşte. În acel moment am simpţit o linişte şi o uşurare. Nu ştiam ce îmi lipseşte, dar sa făcut o linişte în interiorul meu. Nu după mult timp am primit o invitaţie la inaugurarea unei biserici. Nu vroiam să merg, pentru că afară ploua foarte tare, aşa că datorită unora din familia mea care doreau să meargă, şi pentru că ei insistau, am mers. Când am intrat, o stare de linişte sa aşternut in inima mea, ca şi cum mă aflam în sfârşit acolo unde îmi este locul. Am continuat să merg, şi într-o Miercuri seara cineva care a predicat foarte clar, a explicat de ce avem noi oamenii nelinişte în viaţa noastră, şi atunci am realizat că noi, oamenii suntem purtătorii păcatului, păcatul pe care la săvârşit Adam şi Eva. Am înţeles că pot fi eliberată numai prin sângele Domnului Isus, şi acest lucru poate fi posibil doar prin credinţa în El, că odată ce îi cer acest lucru El mă ascultă. Nu m-am considerat o mare păcătoasă, pentru că nu am omorât pe nimeni, nu eram o fată căruia îi plăcea să înjure, sau să facă cine ştie ce lucruri rele. Dar am înţeles că plata unui singur păcat este moartea. Adam şi Eva au făcut un singur păcat, nu L-au ascultat pe Dumnezeu, astfel au fost izgoniţi din grădina Edenului. Acel predicator a spus o rugăciune, prin care oricine putea Să-l invite pe Domnul Isus, în inima sa. Oricine care vrea ca păcatul lui moştenit de la primii oameni, făcut de ei, în mod conştient sau inconştient, să-i ceară Domnului Isus să-l ierte şi să spele acele păcate. Din acel moment am ştiut că El, Isus, cel care a venit în lumea aceasta, va fi Cel care conduce cârma vieţii mele. I-am cerut să facă din mine persoana pe care El o doreşte, şi am înţeles că de-acum încolo El are un plan minunat pentru viaţa mea. Am mers să mă pregătesc, în A-L sluji bine şi cu eficienţă, timp de patru ani la un Colegiu. Acolo am avut posibilitatea să călătoresc foarte mult, şi aceste călătorii constau în faptul că, mergeam şi cântam în diferite biserici, şi vedeam că oamenii erau binecuvântaţi în sensul că, acele cântări aduceau bucurie şi mângâiere sufletului lor. Mergeam şi cântam în azil, la bătrâni. Îi ajutam cu ce puteam, şi multe alte activităţi. Am învăţat că, El trebuie să fie Cel care trebuie să se vadă, iar eu cea care trebuie să stau în umbră. Am mai învăţat că nici o groapă nu este mai adâncă decât profunzimea Lui, chiar şi în cele mai întunecate momente. Nu toată viaţa este în roz, mai ales atunci când vrei să asculţi de Dumnezeu, când El are un plan pentru viaţa ta. Dar şi prin momentele grele, prin acele momente în care nu mai vezi nici o scăpare, când eşti pus între două, sau mai multe imposibilităţi, El are o portiţă de scăpare. În acele momente El, lucrează la răbdarea noastră, mai are ceva de schimbat, de modelat, de şlefuit. Am învăţat că eliberarea de sub plata păcatului care este moartea, poate fi posibilă doar prin credinţa în Domnul Isus, Mântuitorul lumii, şi am învăţat despre credinţă că, este pasărea care cântă, când încă este noapte. O prezint aşa pentru că, în viaţa unui credincios, sunt momente în care, oamenii nu sunt aşa cum ţi se prezintă ei, sau vor să arate că sunt; o prezint aşa pentru că sunt momente când nu mai vezi soarele care străluceşte în spatele norilor; o prezint aşa pentru că atunci când familia, prietenii sau persoanele dragi ţie te părăsesc, ai nevoie să vezi dincolo de aceste lucruri, de ceea ce ţi se întâmplă, şi în tot acest întuneric, ai nevoie de credinţă. Ai nevoie de Cel care spune: „De aceea, pentru că ai preţ în ochii Mei, pentru că eşti preţuit şi te iubesc, dau oameni pentru tine, şi popoare pentru viaţa ta.’’ ( Isaia 43:4). Nu ştiu ce se va întâmpla în continuare în viaţa mea, dar ştiu că El este la cârma vieţii mele. Am făcut greşeli înainte de-al primi pe El, fac şi acum, când sunt cu El, voi face în continuare, dar ştiu că la cruce, la calvar, El a plătit vina păcatelor mele prezente, trecute şi viitoare. El este cel care le aruncă în marea uitării, şi eu cred că pe marginea acelei mări, este o pancardă pe care scrie: pescuitul interzis ! Este greu cu Dumnezeu, dar mai greu e fără Dumnezeu. Am greşit, am căzut, am pierdut o bătălie, dar n-am pierdut războiul ! Acestea trebuie să fie cuvintele unui credincios. Dacă nu vrei să te mai ridici, aceasta nu mai este vina picioarelor. Am învăţat că, cele mai mari victorii au venit din luptele cele mai crâncene. Pentru cei care ve-ţi citi aceste rânduri, vreau să vă spun în încheiere: „ Dă Domnului tot ce îţi cere, şi primeşte tot ce îţi dă.” Chiar dacă vrăjmaşul vrea să te învingă, nu uita, destinul tău e să învingi, şi această biruinţă o primeşti prin credinţa în Domnul Isus, nimeni nu te poate opri să-L chemi, nici Diavolul, nici oamenii, nici stăpânirile întunericului acestui veac, nimeni nu-L poate închide pe Dumnezeu, şi şti de ce ? „ Pentru A-L închide pe Dumnezeu într-un muzeu, ar trebui să înlănţuieşti vântul”. Daniela R.
|
||